Usa destinului

Viaţa crudă şi nedreaptă mă aduce – din păcate pe cale de recidivă – în situaţia de a mă confrunta cu justiţia. După o scurtă dare de sfoară în ţară, aleg un mic cabinet de avocatură compus discret şi elegant din două avocate zglobii cu care însă împart poate ultima generaţie de oameni ntregi la minte din ţara asta.
Zis şi făcut. Telefon de deschidere, prezentare acreditări, politeţuri siropoase şi inutile, stabilim întâlnirea pentru a doua zi.
Cu câteva minute înainte de ora cu pricina ajung în faţa biroului indicat prin SMS. Niciuna dintre doamne nu e acolo la ceasul torid de după-amiază târzie, ambele sosesc special pentru mine. Cu largul concurs al unei codiţe celebre şi populare insinuată adânc în problemă, parcăm simultan, toţi 3, maşină lângă maşină. Recunoaşterea nu pune nici o problemă, schimbăm saluturi ceremoniose întâi cu interlocutoarea de la telefon – Corina.
Din prima clipă însă ochii mi s-au lipit definitiv şi irevocabil de colegă. Îmi este fireşte prezentată. Dana. Spre surprinderea dar şi imensa mea satisfacţie primul gest al femeii e să-şi ascundă verigheta. Mi-e foarte greu să-mi smulg privirea din ochii ei şi simt instinctiv că atracţia e reciprocă... Urcăm în cabinet. Corina zăboveşte căteva secunde într-un vestibul pentru obişnuita cafea pentru oaspeţi. În cele câteva clipe în care suntem singuri Dana îmi şopteşte:
- Să nu te grăbeşti...
Cu mare dificultate încep să expun speţa care m-a adus acolo. Singurul amănunt care merită menţionat e că situaţia juridică e foarte stufoasă şi presupune găsirea mai multor categorii de soluţii. După aproximativ o oră suntem departe de a concluziona.
Corina întrerupe conversaţia, se scuză politicos, are avion în 45 de minute. Soţul o aşteaptă cu taxiul în faţă. Dana insistă să continuăm, timpul fiind în cauză un factor extrem de important. Îşi conduce colega până la ieşire, îi urează drum bun.
Gândul că voi rămâne singur cu ea îmi ia minţile. Mă hotărăsc să risc totul. O aştept, o iau în braţe şi o sărut. Un sărut lung şi interzis clocotind de spaimă, îndrăzneală şi dorinţă. Buzele ei tresar, se zvârcolesc, frig... Sărutul se întoarce apoi ca un bumerang şi mă sfâşie.
Continuarea e firească, impovestibilă şi îngrozitor de frumoasă.
Câteva amănunte se impun totuşi. Celor câteva zeci de apeluri nepreluate de pe telefonul Danei şi de pe cel al cabinetului li se raşpunde cu un SMS laconic – din motive tehnice evidente! - „sunt la un client important, contract mare, te sun când scap”. Negocierea cu mine, extrem de complexă şi încurcată s-a concretizat parţial! în apropierea miezului nopţii... Explorarea atentă şi minuţioasă a tuturor alternativelor a fost obligatorie şi imperativă...
Trezirea la realitate e cruntă. Când suntem în sfârşi gata să părăsim biroul, Dana face o descoperire catastrofală. Plecarea Corinei ne-a zăvorât în pântecele apartamentului ca pe Ana lui Manole în zid. Uşa metalică nu se deschide decât cu cheia, geamurile sunt zăbrelite. Cheile salvatoare se lăfăie în poşeta uitată neglijent pe bancheta din dreapta. Săgeţile letale ale Cupidonului nu sunt prevăzute cu reminder-e. În afara celor pomenite, pe lume mai există două rânduri de chei: unul la Corina – al cărei telefon nu se va deschide cel puţin câteva zile – şi unul la soţul Danei...
Finalul e trist. Din distribuţie în alte roluri: soţul încornorat, salvarea, sectoristul, vecinii...